Noaptea căprioarei

Pe Via sumbră-ntunecată
Din vechi Imperi’ cu iz Roman,
Plecată neaoș din țăran,
Era de cart frumoasă fată.

Fugise de noroi și vise,
Crezuse-n vorbe de țigan,
Nici nu știa unde venise,
Muncea și nu avea un ban.

Și nimeni nu știa de dânsa
Căci numele-i fusese luat...
Nu prididea, într-un păcat,
Să-și recâștige recompensa.

Se lumina din când în când
La far de noapte, fără seamă;
Nici fața nu conta, în gând
Doar timp să treacă, acasă-i mamă.

Și dor de casă și bunici
O frământa fără alean,
Jura mereu, dar tot în van,
Să nu mai fie pe aici.

Dar nu putea nimic s-adune
Și mulți avea de-ntreținut
La șaișpe împliniți niciunde
Și orice preț ar fi cerut.

Și ochii-n lacrimi larg deschiși
Găsise carabinierul,
Ș-un pic de bani, dar neatinși
În pumnul rece, strâns ca fierul.

Și acasă nimeni nu știa,
Nici pruncul lăsat singur,
Nici bunii săi, țărani sadea,
De neam jumate ungur.

Și altă ...suplă reveni
Pe strada-ntunecată...
Credea la fel în bogății
Ca prea frumoasa fată.